The Romanian Society for Phenomenology

Intentia fundamentala a fenomenologiei este descrierea continuturilor spiritului (a „întelesurilor”), facând abstractie de întreaga avalansa a conditionarilor externe lui (celebra „punere între paranteze” a lumii). Simpla descriere a „întelesurilor” (care, întrucât sunt date în mod nemijlocit in mente, au un caracter intuitiv si, întrucât sunt date ca sensuri, ca întelesuri, au un caracter inteligibil, „categorial”), fara miza unei întemeieri sistematice exhaustive, devine programul fenomenologiei. Chiar daca sistemul filosofic de tip hegelian este abandonat ca program în secolul XX, ramâne în vigoare ca model teoretic caracterul sistematic. Fenomenologia nu trebuie sa devina un simplu „album de poze”, respectiv o disciplina în care „esentele” (noul nume al intuitiilor categoriale) stau doar alaturi, lipsite de orice corelatii între ele. Esentele se afla într-o multipla codeterminare, iar fenomenologia are menirea sa descrie modul în care se presupun respectivele esente unele pe altele si care este ierarhia dintre ele.
Max Scheler (1874-1928) si Heinrich Rombach (1923-2004) elaboreaza fiecare în mod autonom un model teoretic al modului în care se inter-relationeaza fenomenele-esente si al transformarii lor. Având în centrul lor conceptele de functionalizare, respectiv de functionalism, teoriile celor doi autori încearca sa reconstruiasca o unitate a spiritului, fara a aseza totusi aceasta unitate în cadrele unui sistem. Noua sistematicitate se constituie în jurul conceptului de „functie”. Pentru Scheler, functionalizarea spiritului înseamna aparitia, într-o configuratie data a spiritului, si datorita unor diverse conditii de posibilitate, a unei noi esente, a unui nou înteles, care la rândul sau va deveni o forma pentru realizarea experientelor viitoare. Configuratia data a celorlalte esente este o conditie necesara, nu însa si suficienta pentru emergenta noii esente. De aceea, Scheler se vede silit sa iasa din sfera analizei fenomenologice, a simplei descrieri a esentelor, pentru a gasi „principiul de miscare” al acestora, si anume în „factorii reali”, impulsurile, emotiile noastre.
Desi nu se revendica de la gândirea lui Max Scheler, H. Rombach cunoaste totusi gândirea acestuia si-i recunoaste originalitatea. Pornind de la o interpretare a istoriei gândirii occidentale ca trecere de la paradigma substantialista la cea functionalista, Rombach ajunge sa dezvolte o ontologie complet imanenta, o ontologie fenomenologica. Conceputa ca o retea ce se extinde indefinit de esente, aceasta ontologie este de fapt o interpretare a continuturilor spiritului în baza unui program generativ, program ce nu este însa separat de aceste continuturi, ci emerge pe masura ce acestea se constituie. Ea concepe de aceea esentele ca fiind generate în baza unei functii universale, dar specifice, care nu numai ca sintetizeaza doua sau mai multe esente, dar creeaza atât câmpul în care o esenta se poate constitui cât si esenta însasi. Aceasta nu mai este un „atom” ireductibil al constiintei sau al gândirii, un „dat”, ci devine produsul integral al functiei.